Dacă Mary Shelley ar vedea filmul lui Guillermo del Toro, probabil ar spune ceva de genul: „Nu m-am gândit la asta, dar da, are sens.” Del Toro reușește să transforme povestea clasică într-o combinație de poezie gotică, dramă existențială și… surprinzător… un mic manual despre cum prietenia îți poate salva viața. Sau, în cazul monstrului, îți poate salva măcar reputația.
Filmul arată ca o expoziție de Halloween făcută cu un buget absurd de generos: lumini verzi, umbre care par că au luat lecții de actorie și un laborator care ar face OSHA să plângă. Del Toro nu dezamăgește: e plin de emoții întunecate, frumusețe în lucruri urâte și urâțenie în lucruri aparent frumoase — practic, un fel de „Instagram vs. Realitate”, varianta gotică.
Monstrul și prietenia, o relație complicată
În centrul filmului stă Monstrul, care, în lipsa unui nume, îl vom numi Gigel Frankenstein. Gigel nu cere mult de la viață: un pic de acceptare, poate o îmbrățișare (cu grijă, să nu rupă coloane vertebrale), și doi-trei prieteni care să nu fugă țipând la vederea lui.
Aici intervine tema prieteniei, tratată de del Toro cu aceeași delicatețe cu care îți cari pisica la veterinar. Adică blând, dar cu o tensiune emoțională evidentă. Prietenia devine forța care poate transforma creatura în… nu neapărat om, dar măcar într-un aproape-om capabil să vadă lumea altfel decât prin lentilele „toți vor să mă ardă pe rug”.
Del Toro arată că destinul uman nu e bătut în cuie; el e modelat de ceilalți. Victor Frankenstein creează un monstru, dar prietenia (sau lipsa ei) creează omul din interiorul monstrului. Practic, dacă Gigel ar fi primit o îmbrățișare sinceră în primele cinci minute de la naștere, probabil că n-am fi avut romanul, filmul, nici 200 de adaptări, iar Halloween-ul ar fi fost mult mai plictisitor.
Morala, în stil del Torian
Filmul sugerează că prietenia este antidotul pentru singurătate, neînțelegere și tragediile provocate de savanți care se joacă de-a Dumnezeu fără să citească termenii și condițiile. În final, rămâi cu impresia că ființele create din bucăți de cadavre pot învăța compasiunea mai bine decât oamenii care le-au adus la viață. Ceea ce, sincer, explică multe lucruri despre societate.
Verdictul
Un film emoționant, gotic, puțin înfricoșător, destul de amuzant (uneori involuntar) și profund. Dacă îți place del Toro, o să-l iubești. Dacă nu-ți place del Toro… probabil ai un monstru interior care așteaptă să fie îmbrățișat.
„Don Quijote” în regia lui Alexandru Dabija, cu Marcel Iureș în rolul Cavalerului Tristei Figuri, e genul acela de spectacol care te face să râzi cu poftă și, în același timp, să-ți dai seama că râsul ți s-a blocat puțin în gât. Pe scenă vezi o poveste veche de secole, dar în scaunul tău de spectator simți cum te lovește, discret și elegant, o oglindă îndreptată spre masculinitatea „eroică” a zilelor noastre — adică... ceva între fragil, ostentativ și ridicol de entuziast.
Dabija nu îl transformă pe Don Quijote într-un simplu clovn, deși tentația ar fi la îndemână. În schimb, îl lasă pe Marcel Iureș să construiască un personaj care se destramă și se recompune sub ochii tăi. Iureș joacă un cavaler care pare că se luptă cu morile de vânt, dar parca și cu propriile așteptări despre ce înseamnă să fii bărbat „adevărat”. Rezultatul e un Don Quijote ce oscilează între o noblețe sinceră și o vulnerabilitate atât de autentică încât aproape că-ți vine să-l inviți la o terapie de grup.
Ironia spectacolului se simte ca un vânticel care dă peste armura prăfuită a unei masculinități eroice, încăpățânate, care, în loc să salveze domnițe, dă share la citate motivaționale. Dar nu e o ironie crudă; e o ironie tandră, cu un „se poate și altfel” spus printre rânduri. Dabija pare să ne arate că, dacă Don Quijote ar trăi azi, ar fi probabil prins între două tabere: una care l-ar ridiculiza că e „prea sensibil” și alta care l-ar certa că e „prea agresiv”. În lumea actuală a bărbaților debusolați de contradicții, cavalerul lui Cervantes – prin filtrul lui Iureș – devine surprinzător de contemporan.
Și, în cele din urmă, poate că exact asta este magia spectacolului: ne ajută să ne recunoaștem morile de vânt personale, dar și teatralele noastre încercări de a părea mai puternici decât suntem. Iar când ai în față un Don Quijote interpretat cu o asemenea finețe, îți vine, inevitabil, să te întrebi: nu cumva noi toți, cu armurile noastre lucioase doar pe Instagram, suntem niște cavaleri ai unei lumi imaginare?
O lecție dulce-amară, servită cu eleganță, umor și un strop de compasiune.
Dacă ai crezut vreodată că IQ-ul e cheia succesului, Daniel Goleman vine și-ți trântește ușa în nas cu un zâmbet empatic și o bibliografie stufoasă. În „Inteligența Emoțională”, afli că nu contează cât de deștept ești, ci cât de bine îți gestionezi nervii când cineva ți-o ia înainte la coadă la supermarket.
Să fim sinceri: dacă Daniel Goleman ar fi scris „Inteligența Emoțională” special pentru România, ar fi început, probabil, cu un capitol despre traficul din București. Pentru că, dacă există vreun loc unde îți poți testa limitele empatiei, răbdării și autocontrolului emoțional, e între Piața Victoriei și Unirii, într-o zi de marți, pe ploaie.
Cartea lui Goleman e un fel de hartă interioară a ceea ce se întâmplă în creierul nostru când emoțiile preiau controlul. El ne explică, cu un calm aproape suspect, cum nu contează doar câte diplome avem, ci și cât de bine reușim să nu explodăm atunci când viața ne apasă butoanele (sau claxoanele). Aparent, succesul în viață nu e despre IQ, ci despre cum reacționezi când cineva îți taie calea în intersecție și tu alegi să respiri adânc, nu să deschizi geamul.
E genul de carte care te face să te simți iluminat după primele 50 de pagini, dar ușor vinovat după ce-ți amintești cum ai țipat la imprimantă dimineață.
Dacă te-ai întrebat vreodată de ce unii oameni aparent „mediocri” ajung mai departe decât genii autentice, Daniel Goleman are un răspuns care te va face să oftezi adânc: pentru că știu să-și țină nervii în frâu. „Inteligența Emoțională” e cartea care îți explică, cu o răbdare aproape budistă, că nu IQ-ul te salvează în viață, ci abilitatea de a nu-ți da ochii peste cap când cineva îți dă un „sfat” necerut.
Goleman ne poartă prin jungla fascinantă a emoțiilor umane cu entuziasmul unui profesor care chiar crede că putem deveni mai buni, dacă am asculta puțin mai mult și am urlat puțin mai puțin. Ne povestește despre amigdala cerebrală (nu confunda, te rog, cu inflamația din gât) și cum ea e responsabilă pentru toate acele momente în care ai spus „nu știu ce m-a apucat”. Spoiler: te-a apucat amigdala.
Citind cartea, simți cum o voce blândă îți șoptește: „încearcă să înțelegi emoția celuilalt”. Iar tu, în timp ce stai blocat în trafic, te întrebi dacă „celălalt” chiar are emoții sau doar o poftă nestăvilită de a schimba banda fără semnalizare. Dar Goleman insistă: empatia e cheia.
Stilul lui Goleman e didactic, dar accesibil, cu destule povești și exemple ca să te facă să crezi că și tu poți ajunge un guru al calmului. E genul de carte care te face să exclami „Da, are dreptate!” la fiecare capitol, ca apoi să-ți amintești că ai ignorat trei mesaje pe WhatsApp pentru că „nu aveai chef de oameni”.
În concluzie:
Pro: te învață cum să nu-ți pierzi cumpătul, cariera și prietenii.
Ce câștigi: șansa să devii un om mai calm, mai empatic și, cine știe, poate chiar un șofer mai zen
Ce pierzi: scuza clasică „așa sunt eu, impulsiv”.
Verdict: un manual modern de supraviețuire urbană — pentru minte, suflet și nervi, cu efecte secundare benefice chiar și în traficul din București.
Pune centura, draga cititorule - pentru că ne aruncăm într-o plimbare nebună, plină de sintetizatoare, cranii stilizate, citate din cultura mexicana şi un strop de melancolie cosmică. Filmul Depeche Mode: M nu e doar un simplu concert-documentar, ci o experienţă de tip „te facem să dansezi, să meditezi şi să te uiţi în gol, toate în acelaşi timp”.
Regizat de Fernando Frías de la Parra, filmul surprinde trei concerte sold-out ale trupei Depeche Mode pe stadionul Foro Sol din Ciudad de México, în toamna 2023, parte din turneul care susţine albumul Memento Mori.
Dar nu e doar despre “trupă + public + lumini” — ci despre: muzică + mortalitate + tradiţie mexicană. Filmul „M” conectează temele albumului (şi pierderea fondatorului Andy Fletcher) cu modul în care cultura mexicană abordează moartea şi memoria.
Deci dacă te aştepţi doar la un playback live banal — gândeşte-te din nou. E mai mult decât atât: e o meditaţie pe beaturi de sintetizator.
Momentele „îmi dau fiori si vreau să sar în sus”
Când publicul începe să cânte la unison „Enjoy the Silence” şi tu realizezi că eşti parte din ceva mai mare decât tine.
Când imaginea trece de la Dave Gahan și Martin Gore pe scenă la cadre cu Mexicul în noapte, lumini, drumul spre moarte sau memoria (sau amândouă).
Când „Memento Mori” devine mai mult decât titlu de album — devine deviză colectivă: „Hei, noi murim toţi într-o zi, dar până atunci hai să ne dăm în spectacol!”
Şi momentul „aha” când îţi dai seama că dansul fanilor e ritual, scena e altar, sintetizatorul e incantaţie.
Trupa încă are foc, inca are suflet, inca transmite emotie: după atâţia ani, încă face stadionul să vibreze. Filmul capturează acest lucru cu o forţă rară.
Ambiţia tematică: moarte, memoria, sărbătoarea, cultura mexicană — nu aruncată ca un accesoriu, ci integrată.
Cinematografia & regia: mixul între concert-spectacol şi momente contemplative creează o tensiune bună
Imaginează-ţi un public de zeci de mii de oameni, toţi cu telefoanele ridicate, în timp ce pe ecran apare un craniu stilizat şi litera „M” uriaşă… şi tu crezi pentru o clipă că eşti la o conferinţă motivaţională intitulată „Acceptă-ţi mortalitatea şi cumpără tricouri”.
După ce ai sărit până la „Just Can’t Get Enough”, eşti brusc prins de o secvenţă de tip documentary: “reflecţie asupra efemerului”. Şi tu încă ai coatele ridicate în aer. Dualitatea asta (euforică + melancolică) e hilară în modul perfect.
Cum trupa transmite energie brută, iar câteva cadre laterale o să-ţi arate drumul spre stadion, umbre, entuziasm, pre-show… practic e un film de concert dar şi un mini-thriller existenţial.
Pentru cine e-aşa ceva?
Pentru fanii Depeche Mode care au stat cu lacrimi la „Ghosts Again” şi acum vor să vadă cum arată lacrima colectivă în Mexic.
Pentru oricine crede că muzica poate fi portal spre ceva mai mare decât entertainment – spre comunitate, memorie, viaţă + moarte.
Pentru cineva care nu se teme să râdă în timp ce se gândeşte la sfârşitul inevitabil. Da, sună dubios, dar filmul face asta.
Verdict fanatic cu zâmbet
„Depeche Mode: M” e ca un cocktail de tequila: are bubuitura (concertul), are aroma amar-dulce (temele de mortalitate) şi după ce îl bei te gândeşti la viaţă… dar tot eşti gata să—hai—mai dai o rundă. Îţi plezneşte inima de bucurie, îţi trosneşte fiecare coardă vocală la intensitate maximă, şi apoi… bam — te trezeşti că-ţi reflectezi propria trecere prin timp.
„Depeche Mode: M” e dovada că poți plânge în ritm de bas și râde în fața morții fără să pari depresiv, ci doar extraordinar de viu.
Cum să servești dragoste, gelozie și mingi de foc emoțional pe același teren!
Dacă tenisul ar fi o telenovelă cu mingi de lux, transpirație artistică și Zendaya în rolul unei zeițe care controlează gravitația emoțională a tuturor bărbaților din jurul ei… atunci da, Challengers e exact asta.
Regizat de Luca Guadagnino (a.k.a. omul care face din fiecare privire o scenă de Oscar și din fiecare picătură de transpirație o metaforă despre viață), filmul ne servește un triunghi amoros mai tensionat decât un tie-break la Wimbledon:
Zendaya e Tashi, jucătoarea devenită antrenoare care pare că a citit manualul „Cum să flirtezi strategic și să distrugi psihologic doi bărbați cu un zâmbet”.
Mike Faist și Josh O’Connor sunt cei doi tenismeni care o iubesc, se urăsc, se admiră, se ceartă și probabil visează la același forehand.
Rezultatul? Un meci în care nu știi dacă să aplauzi loviturile de backhand sau replicile pasiv-agresive. Totul e plin de tensiune, transpirație și mingi aruncate… uneori pe teren, alteori în orgolii.
Puncte forte:
Montajul – atât de intens încât îți vine să te uiți cu o sticlă de apă și o batistă de frunte.
Coloana sonoră semnată de Trent Reznor și Atticus Ross – practic sună ca anxietatea și adrenalina care dansează împreună.
Puncte slabe:
S-ar putea să te uiți la final și să exclami: „A câștigat cineva? Sau am pierdut toți emoțional?”
După film, s-ar putea să-ți vină să-ți cumperi o rachetă și să spui „nu, nu joc, doar mă uit dramatic în depărtare.”
Verdict:
Un meci de tenis transformat într-o operă despre dorință, ambiție și relații toxice servite la fileu. Dacă ai vrut vreodată să vezi un threesome emoțional în slow motion, Challengers e pentru tine.
Emilia Pérez”, filmul lui Jacques Audiard, este o lucrare ambiţioasă care transferă — cu toate nuanţele, contradicţiile şi riscurile aferente — problematica identităţii de gen, a emancipării feminine şi a căutării autenticităţii într-un cadru plin de violenţă, abuz, putere criminală şi muzică.
Protagonistul, Juan „Manitas” Del Monte, lider al unui cartel mexican, decide să facă pasul tranziţiei de gen, să devină Emilia Pérez. Cu ajutorul Ritei, o avocatată deziluzionată dar în acelaşi timp ambiţioasă, Manitas încearcă să iasă din viaţa de crimă, să-şi urmeze visul de a fi femeia care a simţit dintotdeauna că este. Alături de Emilia şi Rita, filmul urmăreşte şi viaţa lui Jessi (soţia lui Manitas) şi al altor femei care, în felurile lor, confruntă norme sociale, prejudecăţi, responsabilităţi familiale, repere morale.
Mesajul de emancipare feminină
Emanciparea ca proces radical
Trecerea de la identitatea masculină la cea feminină a lui Manitas / Emilia nu este doar o schimbare identitară, ci una care zguduie structurile de putere — criminale, familiale, personale — în care protagonistul a existat. Filmul nu tratează tranziția ca pe o soluţie uşoară, ci ca pe un act de curaj, de risc, de ruptură. Este un apel la autenticitate: la a trăi aşa cum simţi, nu cum impun cei din jur sau rolurile pe care societatea le atribuie.
Nu este numai povestea unei identităţi trans; există un cadru de femei multiple: Rita, Jessi, Epifanía, şi altele. Fiecare are propria viaţă, propriile constrângeri: moral, profesional, familial. Filmul arată că eliberarea nu se trăiește doar în interior, ci într-o rețea de relaţii care pot susține sau opune rezistență. Rita, de exemplu, explorează ce înseamnă să lupţi pentru justiţie într-o lume în care valorile sunt compromisibile. Jessi îşi reevaluează locul în viaţa lui Emilia.
Autenticitatea ca ideal, dar cu costuri
Emilia Pérez nu este un film care simplifică traseul. Se vorbește de teama, de rușine, dar şi de durere (pentru cei afectați în jur): soție, copii, comunitate. Autenticitatea costă relații, siguranță, confort. Filmul nu idealizează tranziția, ci o plasează în contradicţie cu responsabilitățile sociale, cu violența, cu trecutul. Acest contrapunct dă forţă mesajului: nu este vorba de o simplă „autoactualizare”, ci de o reconstrucţie personală radicală, cu sacrificii.
Mesajul feminist incluziv și provocator
Filmul provoacă delimitările tradiționale ale feminismului: ce înseamnă să fii femeie, cine spune ce e feminin, cine are acces la emancipare? În centrul lui stă o persoană trans, iar filmul propune că emanciparea feminină nu e un club exclusiv pentru cele social acceptate ca „femei de sex fizic feminin”. Acest tip de reprezentare este important într-o epocă în care identităţile trans rămân marginalizate. Dar filmul nu scapă de critici: unii consideră că pot apărea stereotipuri, exoticizare sau erori de reprezentare.
Traitul autentic
În ce măsură filmul reuşeşte să transmită viaţa autentică, nu doar idealul?
Muzica, dansul, spectacolul ca expresii ale sinelui
„Emilia Pérez” este un musical, nu doar un film dramatic. Numerele muzicale, coregrafiile, interludiile artistice sunt folosite nu ca simplă ornamentaţie, ci ca spaţii în care personajele îşi exprimă adevărata identitate, dorinţele reprimate, revelaţiile. Acest lucru intensifică atmosfera de trăire autentică: nu numai prin vorbe, ci prin corp, ritm, sunet.
Confruntarea cu realitatea socială, cu stigmatizarea
Filmul nu glisează într-o fantezie simplă; este obligat să arate reacţiile dure — frica, dispreţul, rezistenţa comunităţii. Acest lucru dă credibilitate trăirii autentice. Pentru Emilia, viaţa autentică nu înseamnă doar libertate interioară, ci și să te expui riscului de a fi judecat, agresat, dezmoștenit moral sau social.
Zgomotul compromisului moral
Personajul Ritei, de pildă, reflectă cum visul autentic se ciocneşte de realitatea compromisurilor (profesionale, personale) – cât de mult din ceea ce faci este dictat de responsabilitate, de teama consecinţelor, de normele exterioare. Filmul lasă decizii morale complicate, nu simplifică: adevărul, autenticitatea interioară îşi găsesc un drum, dar nu fără turbulenţe.
Critici / limite
Există riscul ca filmul să pară, pentru unii, prea teatral, prea idealizat în momentele de musical – spaţiile acestea pot părea rupturi care scot spectatorul din logica realităţii cotidiene. Dacă autenticitatea ţine şi de verosimilitate, uneori performanţele artistice subliniază mai mult aspiraţia decât lupta zilnică.
În privința reprezentării culturale: filmul a fost criticat în anumite părți ale Americii Latine pentru stereotipuri, pentru accent pe elemente dramatice exotice, pentru lipsa unor fețe autohtone în anumite roluri. Astfel, mesajul emancipării poate părea pentru unii de spectacol, mai degrabă decât una care pătrunde cu empatie reală în experienţele locale.
De asemenea, libertatea autentică implică și autonomia decizională: filmul încearcă, dar nu poate să elimine total imposibilitatea unor factori externi (LEGE, instituţii, prejudecăţi) care influențează procesul. Nu toate relațiile se rezolvă, nu toate traumele se închid.
Concluzie
„Emilia Pérez” este un film important din punct de vedere al mesajului de emancipare feminină şi al trăirii autentice pentru că:
îndrăznește să aducă în prim-plan tranziția de gen în contextul violenței şi al puterii criminale,
arată conflictul profund dintre identitatea interioară şi constrângerile sociale,
construiește personaje feminine complexe, care nu sunt doar victime, ci agenți ai propriei transformări,
folosește arta (muzica, dansul) ca limbaj al autenticităţii.
Totuși, filmul nu este perfect şi mesajul lui nu este simplu: este asumat lucid, cu imperfecţiuni, cu zone de disconfort, ceea ce îi dă credibilitate. Pentru spectator, „Emilia Pérez” nu e doar o poveste de realizare a idealului personal, ci o invitaţie de reflecţie: ce înseamnă să fii autentic în relațiile tale, în fața familiei, comunității şi în raport cu propriile convingeri.
„Parthenope” nu este doar un film, ci o elegie vizuală dedicată feminității, memoriei și rezonanței interioare a mitului transpus în carne și spirit. Personajul central, Parthenope, își poartă numele ca pe o chemare arhaică, desprinsă din legenda sirenei napolitane, iar regizorul o învestește cu o forță lirică ce transcende simpla narațiune biografică.
Epopeea feminină a Parthenope nu se desfășoară în registrele convenționale ale eroismului, ci în delicatele nuanțe ale devenirii: o tânără care se confruntă cu neliniștea propriei identități, cu dorul de sine și cu imposibilitatea de a se lăsa în întregime prinsă de lume. Privirea camerei surprinde corpul și chipul ei ca pe niște teritorii fragile, expuse luminii, mării și trecerii timpului.
Cronica vieții ei nu are puncte fixe, ci valuri. Trecerea prin iubire, pierdere, înstrăinare și regăsire este mai degrabă un dans al memoriei decât o înșiruire de fapte. Filmul contemplă mai mult decât povestește, se lasă purtat de vibrația tăcută a prezenței feminine, de acel mister care face ca Parthenope să fie în același timp un personaj și o metaforă.
De fapt, epopeea ei este una a privirii: felul în care își privește lumea, și felul în care lumea o privește pe ea. Prin această oglindire reciprocă se dezvăluie fragilitatea și puterea unei femei care refuză să fie redusă la un simplu rol. În Parthenope, feminitatea devine un teritoriu de rezistență și poezie, o artă a supraviețuirii în mijlocul melancoliei.
Ratacirile ei erotice nu sunt scandaloase, ci mai degrabă inițiatice. În fiecare experiență amoroasă, Parthenope caută un sens care să depășească simpla carnalitate; și totuși, sensul se destramă de fiecare dată, ca un vis dimineața. Iubirile ei au intensitatea fulgerului, dar se sting rapid, lăsând în urmă o melancolie aproape metafizică. Erotismul devine astfel o cale a rătăcirii, o formă de cunoaștere indirectă, prin eșec și repetată dezamăgire.
Sorrentino filmează aceste rătăciri cu un amestec de reverență și ironie, plasându-le în Napoli, orașul mitic unde mitul sirenei Parthenope supraviețuiește sub forma ruinelor și legendelor. Femeia-personaj este, așadar, un ecou al sirenei: fascinantă, imposibil de cucerit pe deplin, sortită unei singurătăți paradoxale în mijlocul adorației.
Cronica acestei epopei feminine nu este, în fond, o poveste de împlinire, ci una de căutare continuă. Parthenope se construiește pe sine din eșecuri erotice și din clipe de grație trecătoare. Dacă există o victorie, ea stă în contemplarea propriei libertăți, în refuzul de a fi închisă într-o definiție simplă: nici muze, nici amantă, nici eroina clasică. Este toate acestea la un loc și, în același timp, altceva – o prezență ce trece prin lume ca o întrebare deschisă.
In final, Parthenope devine o meditație asupra fragilității dorinței și asupra forței paradoxale a feminității: mereu căutată, niciodată cucerită, mereu rătăcitoare, dar în această rătăcire găsindu-și tocmai autenticitatea.
Astfel, filmul nu propune un final, ci o vibrație continuă — o epopee fără eroi triumfători, ci cu o eroină care își trăiește existența ca pe o mare nesfârșită, în care valurile contemplative aduc mereu alte sensuri. „Parthenope” e mai puțin despre a învinge și mai mult despre a fi, despre a lăsa misterul feminin să respire în ritmul etern al mării.
