Notele unui „actualist” despre ceea ce cere libertatea
de Bono
Libertatea este un cuvânt care apare cu o frecvență jenantă în melodiile rock-and-roll, dar da ce ne mai place să ne asociem cu ea. Ocazional, suntem buni chiar si pentru un „Chimes of Freedom” (cel puțin Bob Dylan este), dar dacă e sa fim sinceri, libertatea de care muzicienii sunt cel mai interesați, este chiar a noastră.
Motivul pentru care mă urc astăzi pe această cutie de săpun alunecoasă numită „libertate” este pentru că mi se dă o medalie prezidențială cu acest nume — o onoare pe care o primesc în principal pentru munca altora, printre ei, colegii mei de trupă și colegii noștri activiști— și m-a făcut să mă gândesc din nou la subiect. Când noi, vedetele rock, vorbim despre libertate, ne referim mai des la libertinism decât la eliberare, dar am crescut în Irlanda anilor 1960, și asta inseamna un loc aparte. Eram supărați pentru libertăți pe care nu le aveam: libertatea politică, libertatea religioasă și (cel mai sigur) libertatea sexuală.
Rock and roll-ul promitea o libertate care nu putea fi limitată sau redusă la tăcere, un limbaj internațional de eliberare. Cântecele de libertate ale cântăreților populari au devenit electrice, mesajele codificate ale muzicii gospel au izbucnit în plină floare de funk și soul. Chiar și disco-ul promitea emancipare, de la „I’m Every Woman” al lui Chaka Khan la „I’m Coming Out” al Dianei Ross. În U2, am vrut ca melodia noastră „Pride (In the Name of Love)” să sune ca libertatea pentru care militam în munca noastră cu Amnesty International. Așa eram noi de nesuferiți.
În afara studioului, simțea că libertatea era de neoprit. În Europa, generația dinaintea noastră plătise pentru libertatea noastră cu sânge. Am promis că nu vom uita niciodată. Da, libertatea a fost blocată aici, înăbușită acolo, dar nu pentru totdeauna, ne-am gândit. Pereții au fost făcuți să se prăbușească. Cred că generația mea a crezut că conștiința în sine evoluează, că omenirea se îndrepta inevitabil spre a fi mai liberă și mai egală – în ciuda a cinci sau șase milenii de dovezi care susțin contrariul. Am crezut, oricum.
La vârsta de 18 ani, noi, cei de la U2, am avut prima încercare de activism la un concert anti-apartheid la Trinity College din Dublin. Mai târziu am răspuns apelului lui Nelson Mandela și Desmond Tutu de a lua din nou cauza libertății – în acest caz, eliberarea de sclavia economică – și de a ajuta la anularea vechilor datorii din Războiul Rece ale țărilor cel mai puțin dezvoltate. Statisticile nu rimează foarte bine, așa că nu am putut să-mi cânt prin această campanie. Aveam nevoie de ceea ce unul dintre prietenii noștri, Bill Gates, s-a numit mai târziu o actualizare de software, adică un creier mai mare.
În loc să mă întorc la școală, am plecat în Africa pentru educația mea. Africa, un continent care se confruntă cu o altă forță de colonizare - un virus. Și care a fost condamnarea la moarte a HIV/SIDA dacă nu o negație a libertății, și anume libertatea de a continua să trăiască? Bobby Shriver, Jamie Drummond, Lucy Matthew și cu mine am lansat ONE și (RED) pentru a ajuta la ridicarea condamnării la moarte. M.O. a fost să înroleze o mare varietate de politicieni din spectrul politic și să facă același lucru cu forțele comerțului pentru a se asigura că medicamentele care salvează vieți vor ajunge la oamenii a căror viață depindea de ea, indiferent dacă ar putea plăti sau nu pentru o singură pastilă. Îi urmăream pe activiștii africani care conduceau rezistența la acest mic virus urât sub forma unor grupuri precum TASO în Uganda, TAC în Africa de Sud, eroi necunoscuți precum Zackie Achmat care a refuzat să-și ia propriile ARV până când acestea erau disponibile pentru toți. . Și a dus guvernul sud-african în instanță pentru a dovedi că el și HIV/SIDA există.
Cea mai mare parte a vieții mele, libertatea și-ar putea ține cu adevărat capul sus. Libertatea avea atitudine, libertatea era o atitudine. Zidurile s-au prăbușit într-adevăr, nu doar cel din Berlin: Hoadelele de fier ale Uniunii Sovietice au fost trase înapoi pentru a dezvălui democrații care se luptau să se nască, gâfâind după aer liber; iar sărăcia extremă – o capcană la fel de restrictivă și debilitantă ca orice închisoare – a eliberat milioane de oameni din strânsoarea ei. Datorită PEPFAR (Planul de urgență al președintelui pentru combaterea SIDA), acea realizare strălucitoare între partide a președintelui George W. Bush, 26 de milioane de oameni au fost eliberați pentru a continua să trăiască în ciuda unui diagnostic HIV. Iar Jubilee USA raportează că în anii de la Drop the Debt – un alt triumf bipartizan, acesta condus în SUA de președintele Bill Clinton – încă 54 de milioane de copii au putut merge la școală. Asta este libertatea chiar acolo.
Așa că, dacă libertatea s-a înfățișat – sau chiar a clătinat uneori, purtând o băutură și fumând un cheroot – am cam iertat libertatea, pentru că a avut rezultate.
Dar unde suntem acum, așa cum a cântat eroul meu David Bowie?
Este Medalia Libertății un act de nostalgie? Este libertatea însăși un act de nostalgie?
Poate ideea de libertate ca garanție. Dar nu libertatea ca o luptă puternică, demnă.
În America, țara celor liberi, am văzut în alegerile trecute că libertatea este universal apreciată, dar nu universal definită. Pentru unii înseamnă libertatea la lucruri, cum ar fi accesul la îngrijirea reproductivă; pentru alții înseamnă libertatea de diferite forme de intruziune guvernamentală percepută. Este o veche ceartă de familie – mai veche decât America însăși.
În timp ce America se luptă cu sensul libertății – nu doar ceea ce este, ci și cine o obține – în alte părți ale lumii, oamenii mor literalmente pentru ea. În Ucraina, libertatea este o întrebare brutal de directă, existențială, încadrată de armele și bombele lui Vladimir Putin: Merită viețile voastre această luptă, această luptă? În Sudan, un război civil ale cărui partide sunt susținute de mari puteri pune întrebarea ce înseamnă libertatea atunci când foametea nici măcar nu este considerată un nou instrument de război și cu greu apare în știri.
Peste tot în Orientul Mijlociu, libertatea a fost întotdeauna în beneficiul marilor puteri care trec, mai degrabă decât a marilor popoare născute din Levant. În Siria acum vedem primele lăstari tentative de libertate după ce Assad și Putin au strâns și au sufocat viața din acest teren cel mai mitologic. Dar prudență este cuvântul. Semințele democrației pot fi împrăștiate sau călcate în picioare. Chiar și în Yemenul reginei Sheba, vedem Iranul călcând în picioare mai multe popoare prețuite și impunându-și marca de fundamentalism nu doar vecinilor săi, ci și propriului său popor, mai ales persani, dar și kurzi, precum Mahsa Amini. Femeile și bărbații care tânjesc să respire liberi – liberi de poliția viciilor și virtuții. (Da, acesta este într-adevăr titlul lor oficial.)
Și apoi este Gaza. Prim-ministrul Israelului de aproape 20 de ani, Benjamin Netanyahu, a folosit adesea apărarea libertății Israelului și a poporului său ca o scuză pentru a nega în mod sistematic aceeași libertate și securitate palestinienilor - o contradicție auto-înfrântă și mortală, care a dus la o nivelarea obscenă a vieții civile pe care lumea o poate vizualiza zilnic pe telefoanele lor mobile. Libertatea trebuie să vină pentru ostaticii israelieni, a căror răpire de către Hamas a aprins acest ultim cataclism. Libertatea trebuie să vină pentru poporul palestinian. Nu este nevoie de un profet pentru a prezice că Israelul nu va fi niciodată liber până când Palestina nu va fi eliberată.
Libertatea este complexă și solicitantă.
S-ar putea chiar să fie puțin plictisitoare, opera libertății. Cu siguranță munca făcătorilor de pace. La care am fost martor și, desigur, pentru care nu sunt facut. Luminile fluorescente, mesele de conferință cu farfurii de sandvișuri vechi, nopțile târzii de muncă grea și de dor de familia de acasă. În Irlanda, la sfârșitul anilor 1990, nu eram în acele camere, dar toți ne-am ținut respirația, deoarece aproape toată lumea a renunțat la ceva în care credea pentru cauza păcii.
Chestiile astea sunt complicate. Obișnuiam să-mi placă vorbaria multa, cu emfaza despre libertate. Tine-ti gura inainte de a știi ceva face parte din atracția rock and roll-ului. Obișnuiam să cred că să fiu auzit este cel mai util lucru pe care îl puteam face, poate pentru că era singurul lucru pe care știam cu adevărat să-l fac.
Dar la un moment dat randamentele s-au diminuat. Îmi amintesc de Paul McGuinness, managerul U2, cu sprânceana ridicată, întrebând cu exasperare: „Ce este de data asta, Bono? Rock împotriva lucrurilor rele?”
Încă mai am o pasiune pentru actele simbolice sau poetice — un pumn în aer, un strigăt, o imagine de neșters. Inca cred ca sunt importante. Dar de mai bine de două decenii, am optat pentru mai mult activism și mai puțin simbolism. O petiție pentru ceva cu totul demn vine o dată pe lună la noi acasă. Dar nu prea sunt un semnatar. În aceste zile sunt mai înclinat să fiu specific decât dramatic, să organizez decât să agonisesc.
Pe baricade, acest cuvânt poate suna ca un căscat, dar acum tot ceea ce vreau să fiu este un actualist (am crezut că am inventat cuvântul până l-am găsit în dicționar). Presupun că a fi actualist înseamnă a fi idealist încrucișat cu un pragmatist. Vreau să știu ce funcționează de fapt. Dacă arunc un pumn, vreau să aterizeze. M-am bucurat de leagănele sălbatice ale tinereții mele. Dar acum sunt încântat de strategia și tactica care ar putea pune nedreptate pe piciorul din spate.
Și, de fapt, în cele din urmă, nu personalitățile – cât de plictisitoare sau luminoase pot fi cântăreții – schimbă lucrurile. Sunt mișcări precum Jubilee 2000 sau Campania ONE, care iese în stradă, dar și pe coridoarele Capitol Hill și parlamentele și reuniunile G8, lucrând cu oameni care nu sunt de acord în orice, în afară de un singur lucru (vedeți ce am făcut acolo?), tăierea oferte care luptă împotriva nedreptății sărăciei extreme. Este, de asemenea, ideea animatoare a (RED), un medicament de intrare pentru activismul SIDA, o modalitate de a aduce capitaliștii la bord (și asta a fost înainte să-mi dau seama că sunt unul).
Da, acum 25 de ani aproape de luna când campania de anulare a datoriilor din lumea în curs de dezvoltare m-a adus la biroul senatorului de atunci Joe Biden. Era prietenos – a renunțat la referințele la comitatul Mayo, chiar și atunci recita poezii lui Seamus Heaney. Dar era și înfricoșător – gata să ia un pumn și să le arunce. Acesta este genul de luptător pe care îl dorești de partea ta.
Am părăsit acele întâlniri cu sentimentul că însuși banalitatea oamenilor care au scris proiectele de lege, care au construit coalițiile, a căror muncă zilnică era munca neplăcută de a sluji libertatea, era de fapt extraordinaritatea lor.
De asta are nevoie astăzi lupta pentru libertate: efort credincios, încăpățânat, altruist. Timp de mulți ani am citat acel vers al lui Martin Luther King Jr.: „Arcul universului moral este lung, dar se înclină spre dreptate”. Acum știu că nu. Trebuie să fie îndoit. Și așa se vor dărâma în sfârșit zidurile: în Ucraina, în Sudan, în Gaza, în Orientul Mijlociu, în fiecare parte a lumii unde sănătatea și umanitatea sunt în pericol. Lincoln a vorbit despre o „nouă naștere a libertății”. Cred că a vrut să spună că libertatea trebuie recâștigată de fiecare generație. Acesta este un îndemn bun la acțiune pentru un nou an.
Click aici pentru articolul preluat din The Atlantic:
https://www.theatlantic.com/ideas/archive/2025/01/the-gorgeous-unglamorous-work-of-freedom/681212/?taid=677965887268140001b8467a&utm_campaign=the-atlantic&utm_content=true-anthem&utm_medium=social&utm_source=twitter
Despre autor:
Bono este solistul trupei rock irlandeze U2 și cofondatorul organizațiilor de campanie ONE și (RED). Este autorul cărții Surrender: 40 Songs, One Story.
Cu ocazia decernarii celei mai inalte distinctii civile americane de catre presedintele Joe Biden - 04 january 2025 Medal of Freedom
