Dupa succesul comercial neasteptat, de casa :) - vreo $300m la nivel global- al melodramei It ends with us / Totul se termina cu noi, ecranizare cu premiera la Toronto Festival dupa bestseller-ul lui Colleen Hoover, ramanem in acelasi trend anul asta cu mult asteptata poveste We live in time / E timpul sa iubesti.
Despre We live in time stim ca e facut de regizorul nominalizatului la Oscar din 2015 Brooklyn sau apreciatului True Detective sezonul 2 si anume de irlandezul John Crowley care a mai lucrat cu Andrew Garfield in Boy A din 2007. Cu un scenariu structurat ca un random puzzle filmul indeamna la introspectie sau de ce nu direct la actiune si anume, bucura-te de fiecare clipa, traieste viata la maxim, decizie pe care cei doi protagonisti o agreeaza impreuna atunci cand unul din ei - nu dam spoilere :) sunt instiintati de un diagnostic necrutator.
Sunt uimit sa constat ca Florence Pugh se regaseste in majoritatea filmelor bune facute in ultimii ani, si desi personal am descoperit-o tarziu, in 2022 in The Wonder / Minunea si Don't worry darling /Nu te ingrijora draga, imi da permanent senzatia ca lucreaza la cea mai buna versiune a ei, o trasatura de altfel ce caracterizeaza in mod special doamnele.
Un rol foarte bun a facut si in A good Person / Un om bun sau Oppeinheimer ambele din 2023 si nu stiu de ce am senzatia ca am enumerat dintr-un foc cateva filme foarte bune, de neratat. in fine, soarta...cum ziceau parintii nostrii asa zisii Baby Boomers. Pasionatii de sequel-urile Marvel o vor recunoaste insa cu siguranta si din nenumaratele prestatii de acolo.
Filmul e induiosator si ravasitor in acelasi timp, e haios dar are si mesaj iar din punctul meu de vedere este despre ce lasam in urma noastra, ce e important, care ne sunt prioritatile! Este despre lupta pe care o dam cu viata, cu noi insine, este despre lupta din launtrul nostru, despre temeri si alegerile pe care le facem, insa o face atat de gingas dar si pertinent...
Si da, empatizez cu mesajul doctoritei de incurajare catre pacientii diagosticati cu cancer: E OK sa nu fii OK!
After almost 50 years since they start! The biggest band in the north of Dublin! U2 are back! But not all 4 members...only half of them! :)
Bono si The Edge s-au hotarat cumva sa fie necinstiti si sa incerce in doi doar, fara ceilalti doi membri, Larry si Adam. Mai exact, intr-o sala a unei cladiri care in timp si-a schimbat destinatia, din sala de nasteri, unde chiar Bono s-a nascut, cu numele Spit. Rotonda intr-o sala de cinema.
Must do in Dublin: To swim at Forty Foot Bay
Intre
Dublin si U2 intotdeauna a existta o legatura stransa, incepand cu 1977, de la concertele punk
al ce celor de la The Clash atunci cand a inceput istoria formatiei.
Bono: Crescand in Irlanda ai senzatia ca
viitorul e in alta parte…parca nu e prezent in Dublin, daramite trecut sau viitor.
Ne-am simtit indepartati de orice traditie si ne-am intrebat care e in locul nostru in
poveste? Sa fii cel
mai bun, sa fii cel marcant, sa ai asteptari mari de la tine!
Nascuta dintr-un
experiment social din colegiul Mount Temple, adica elevi din toate religiile studiind in aceeasi scoala si cel mai
important pt Bono, baieti dar si fete la un loc, gasca lui Bono et Co au inventat o cultura proprie, cu
porecla Lipton Village unde de altfel cam toti aveau porecle, Edge, Bono – de la
magazinul cu aparate auditive, Larry – Borcanul cu gem ; Jelly gem, Adam era
Doamna Burns…asta era insasi un mod de a te opune societatii conservatoare din
care faceau parte. Momentul poreclelor nu scapa neratat de Letterman care isi
anunta si el porecla din copilarie – Dumbass [Tampitul]
Letterman
catre Bono: Scriitor poezie, prozator, muzician, si as mai adauga eu: activist,
filantrop, ….parca vrei sa il ai prieten.
Glen
Hassard, un renumit folkist si apropiat al trupei de la inceput, atunci cand i-a vazut prima oara cantand intr-un club in deschiderea unui
concert Police, a ramas impresionat de Bono care pe scena parca era posedat, U2 incercau
sa impresioneze prin forta sinceritatii, aveau un tel, in onestitatea lor, iar
Bono era aproape strident in puritatea lui.
Incepand de
la 15 ani cand erau aproape copii, iar la 18 ani concepand primul album, au
schimbat aproape totul, nimeni crezand ca vor avea success, findca erau ciudati
dar aveau ceva …aveau mesaj.
Da, poate marele
dusman este complacerea…iar Bono recunoaste ca foarte rar e in zona lui de
confort, si nu I lasa nici pe cei din formatie sa fie, compusul si cantatul
fiind ca o operatie pe inima.
Desi sunt o trupa rock, geneza formatiei U2 e legata de religie si influenta crestina, pornita
dintr-o tara maltratata de vecini – Anglia si nu in ultimul rand, de vremea rea :), unde potestantii erau mai multi decat catolicii, unde violenta era mereu prezenta la inceputul formatiei,
unde intr-o zi soldatii britanici, chemati sa puna capat unui protest, au ucis
13 catolici, U2 au cautat mereu o cale de exprimare a credintei care sa nu fie
vadit religioasa – au facut parte dintr-un fel de miscare la inceputul
anilor 70 numita Reinoirea Carismatica, unde
membrii ei duceau o viata disciplinata, care pareau sa
ii accepte asa cum sunt dar care le-au
cerut sa abandoneze rock-n-rolul si sa dedice Domnului, cu telul, rezolvarea
problemelor lumii, moment in care au inceput intrebarile. Care era decizia
corecta, de unde puteau sa isi atinga telul? Raspunsul venind sub forma
unui cantec, intr-o zi, cand Edge a dat drumul furiei in cantecul: I will follow,
fiind sfasiat de neputinta creeari si compunerii, transformarea furiei interne
in furie externa producabdu-se…alchimie pura, cum o descrie Bono, martor la
acest process.
A urmat
Suday bloody Sunday, o alt adovada ca muzica poate insemna mai mult decat doar muzica,
asa ajungand sa pledeze cauza Irlandei in fata lumii intregi, un imn al
disperarii, al dorintei, dar care confera curaj si consolare.
U2 sunt modesti atunci cand spun ca au fost alaturi de Irlanda la modernizarea si reformarea ei, in trecerea ei de la o societate conservatoare la cea de acum, deschisa si toleranta. Ei mai mult de atat, sau implicat activ in tot ceea ce a insemnat liberalizarea drepturilor minoritatilor sexuale, a drepturilor femeilor, mai exact a celor fara drepturi, a celori striviti de cei puternici, de politicieni si desi sunt acuzati de ipocrizie, ei insusi prieteni la catarama cu multi dintre cei aflati la butoanele puterii, au pus totusi presiune mereu cand situatia a cerut-o, cum a fost la la referendumul din 98 de exemplu, cand tara isi cauta identitatea, iar apoi punandu-si intrebari de genul: "Noi cine suntem,? Credem in miturile auzite? Sau vom fi ceva extraordinar?''
Motivul pentru care exista U2? Poate ar trebui sa ne punem fiecare aceasta intrebare. De ce exist eu, care e rostul meu aici pe pamant? Sugestii ascunse in versurile melodiilor ce par a fi indicii ca exista un loc unde putem transcede impreuna? Vreti sa mergem toti acolo? Sau este doar dorinta de a avea un efect spiritual asupra oamenilor?
Ce poate determina o trupa ca U2 in timpul unei pauze SUPER BOWL la scurt timp dupa atacurile 09/2001 de WTC sa transforme un show de divertisment intr-unul al emotiilor, in spectacolul suprem al trairilor, care devine un monument al numelor celor ucisi fara vina? Evident legatura trupei cu religia si spiritualitatea, drogul lui Bono asa cum chiar el o spune, ca nu a compus doar o melodie, ci melodia il canta pe el. Sentimentul ca pentru trupe ca U2 nu e cool sa te preocupe sa fii cool, ci doar sa fie ei insisi, preocuparea pentru muzica care extaziaza, curajul ca atunci cand esti in studio, sa sari in gol si sa crezi ca poti zbura.
Unii zic magistral, altii in schimb derutant...unii o delicioasa melo-drama intunecata altii un dezastru emotional.
.Mai decembrie' ultimul film al lui Todd Haynes este inspirat din povestea reala a unei profesoare de matematica din SUA care in anii 90 a fost condamnata pentru ca a intretinut relatii sexuale cu un elev de 12 ani si care in cele din urma, au sfarsit prin a se casatori. Cu alte cuvinte, este despre cum, un act de pedofilie poate duce la o poveste care se poate sfarsi cu happy-end. Amuzant nu, sau cum vi se pare?
A curs si va mai curge multa cerneala :)lacrimi si sange - pe marginea curentului feminism, insa anii 90 s-au dus de ceva vreme, iar realitatile s-au cam schimbat. Ceea ce trebuia sa fie o miscare de aparare si protectie a drepturilor unei categorii a degenerat intr-o cu totul alta extrema, intr-un dezechilibru. Dar, stop aici, nu avem un film doar despre feminism pentru ca filmul ridica mai multe teme de discutie importante, cum ar fi presiunea de a fi acceptat de catre ceilati, cei apropiati, de comunitate sau o alta ar putea fi: mai primeaza dragostea durabila peste tot si toate?
Nu stiu daca povestea tulburatoare cu tuse amuzante a lui Haynes se vrea un semnal de alarma privind directia in care ne ducem, ea merita atentie poate si doar pentru jocul actoricesc demential al celor doua, Portman si Julianne Moore.
Muzica lui Zarvos e si ea acolo, piesa din puzzle-ul care contribuie la arhitectura sistemului complet, o suita de pian obsedanta care parca reda, nimicnicia unei femei torturata de o gandire bolnavicioasa.
Cireasa de pe tort? Raspunsurile date de Portmann in fata studentilor de la teatru. de analizat si de pus in glosar. De ce, pentru un actor sa joci un personaj negativ este intotdeauna un chalenge, o provocare si vine obligatoriu cu un studiu complex de caz, asta e o treaba mai adanca un pic care merita reflectie daca nu neaparat psihanaliza freudiana.
Felul in care un actor isi alege rolurile nu e doar un secret pretios pe care il aflam noi spectatorii, ci si o lectie de viata de ce nu? Si anume, intelegem mereu ce se afla dincolo, in spatele reactiilor din viata de zi cu zi ? Ce este dupa ce se vede la suprafata? Intelegem nevoia care vine din spate? Ce se ascunde in spatele manipularilor, a comportamentului duplicitar, a tradarilor, a ?
Una peste alta, pentru cei avizati cu filmele psiho-drama poate fi o experienta consistenta si amuzanta dar in acelasi timp - mind the gap - nu prea merge cu popcorn. :)
Am dat peste Ganduri catre sine insusi dintr-o joaca, sau mai bine zis dintr-o intrebare. Eram curios ce scriitor enascut in aceeasi zi cu mine si asa am dat peste Marcus Aurelius. E drept mai erau cateva nume acolo dar...evident vorbim despre cel mai de seama exponent al stoicismului. Apoi abia am facut conxiunea cu faimoasa si impozanta lui statuie din bronz din Roma din fata muzeului Capitolin, pe care il viziatsem cu mai multa vreme in urma si care parca inca ma bantuia ... Nefiind insa un adept al acestui curent filozofic ci mai degraba al hedonsimului si libertinsimulului in trend in zilele noastre raman uimit de
Marcus Aurelius a fost primul personaj care s-a aventurat sistematic pe teritoriul eului, care l-a vizitat si care a scris de fapt un tratat despr tehnici de ameliorare si de tinere in friu a propriului eu - Gabriel Liiceanu
Cioran cumparand o editie veche a acestui volum a gasit notat pe el urmatoarea dedicatie: ,,Sa iti fie prieten in ceasurile grele si sa te sprijine cum m-a sprijinit pe mine". Intr-adevar ce elogiu mai frumos i se poate face unei carti decat acest ,,prieten in ceasuri grele"...si ce moment mai bun pentru mine pentru a o citi. Asa cum un prieten poate aparea intr-un moment bun bun sau dimpotriva, tot asa si o carte, poate veni intr-un moment in care nu o poti citi, sau din contra, poate fi panasament.
Pe marginea acestor randuri, sunt ganduri adiacente care uneori apar inevitabil. Este timingul, este destinul, karma sau suntem noi evident, factor decizional?
De mult caut o definitie, caut un inteles, o explicatie asupra rostul ului dat cartilor... mai exact o metafora, un imbold pentru cei tineri care sa inteleaga care e rolul si cat de mult pot ele insemna in ecuatia vietii. Nota asta gasita de Cioran, scrisa de un necunoscut ma multumeste cel mai mult pana acum asupra acestei definitii.
Inchei cu un paragraf care as vrea sa ramana aici:
"Cand lucrurile care te inconjoara te constrang sa te zbuciumi foarte tare, intoarce-te repede in tine insuti si nu-ti iesi din ritm mai mult de cat este necesar, Caci odata cu intoarcerea la continua armonie vei fi mai stapan pe aceasta."
Oare ce face, de nu mai vine? De obicei, in fiecare
seara pe la ora asta pana sa apuna soarele isi facea aparitia, si ne plimbam pe
straduta spre prietena ei, Ileana si Mircea din capatul strazii, isi zisein sinea lui. Ne jucam impreuna prin livada
lor, iar cand oboseam ne intindeam pe pajiste la umbra nucului batran cu
balansoar, in care se dadeau pe rand toti trei, Miruna, Ileana si Mircea.
-Ham, ham! Iata ca vine, pare
fericita, dar…nu! Nu mergem la plimbare azi, nu a venit cu lesa sa iesim! Oare
ce se intampla?
-Buna Blacky, astazi nu iesim sa ne
plimbam in gradina prietenilor mei pana apune soarele, dar buni ne-a promis ca
mergem in parc daca termin temele la timp! Si tocmai le-am terminat!
Buni intotdeauna se tine cuvant – isi zise iar acesta
in gand - iar cand gateste pui la cuptor primesc si eu ceva gustos si delicios
din cina lor.
Miruna si Buni vin impreuna iar cea din urma vad ca
are si lesa mea, nu speram sa mai facem vreo plimbare la ora tarzie!
Ies impreuna pe aleea plina de tei si traverseaza
domol spre parc.Pe drumul spre inima
parcului unde se afla lacul cu nuferi, Miruna indrazni sa intrebe ceva ce a
framantat-o tot drumul.
-Buni, oare astazi putem cumpara
inghetata? Intreba Miruna
Mami zice ca pot primi daca am si
acceptul tau.
Buni da din cap intelegator si aproba cu zambetul ei
blajin. Imediat ce au ajuns la toneta de inghetata, Miruna allege o inghetata
de capsuni, preferata ei.
Ajungand pe marginea lacului, pe bancuta preferata a
bunicii,
se aseaza amandoua si discuta despre frumusetea
ratelor de pe lac, buni explicandu-i Mirunei cum isi desfasoara viata acestea
si fel si fel de minuni despre habitatul lor. Buni a fost profesoara de stiinte
naturale si era o minune pentru Miruna, care era curioasa si plina de
intrebari.
Au stat si au povestit, au tot povestit, pana cand am
adormit si de atunci nimic nu pare sa fie important, toata lumea era a lor iar
eu ma simteam cu gandul multumit si implinit ca intr-un carusel, un perpetuum
mobile, infinit. Ma simteam iubit si ocrotit, nu mi-as mai fi dorit nimic,
aveam lumea la picioarele mele.
„Să nu alegi să faci rău, chiar dacă ai fost rănit. Lasă răul să se ducă, iertarea îți va aduce liniște.
Să nu spui cuvinte grele, chiar dacă ți se par meritate și perfect adevărate. Ecoul lor se stinge greu. Rănind un suflet, vei purta povara durerii lui.
Să nu îți lași frustrarea să se reverse pe oamenii dragi. Oricine are dreptul de a fi trist, supărat și nervos, dar nu vom găsi niciodată liniște furând liniștea altcuiva.
Să nu ții minte răul. Și nici pe omul care ți l-a făcut. Vei zbura mai ușor, fără ca apăsarea dezamăgirilor să-ți îngreuneze aripile.
Să uiți. Și să-ți amintești doar binecuvântările din viața ta: zilele și clipele care trec și adaugă rost vieții. Oamenii și bucuria. Toate trec, cu bune și rele.
Depinde doar perspectiva din care vrei să le privești pe toate. Și, alegând iertarea, bunătatea și liniștea interioară, niciodată nu vei avea de pierdut.” #ConstantinNecula
