M

Pune centura, draga cititorule - pentru că ne aruncăm într-o plimbare nebună, plină de sintetizatoare, cranii stilizate, tropice mexicane şi un strop de melancolie cosmică. Filmul Depeche Mode: M nu e doar un simplu concert-documentar, ci o experienţă de tip „te facem să dansezi, să meditezi şi să te uiţi în gol, toate în acelaşi timp”.

Regizat de Fernando Frías de la Parra, filmul surprinde trei concerte sold-out ale trupei Depeche Mode la stadionul Foro Sol din Ciudad de México, în toamna 2023, parte din turneul care susţine albumul Memento Mori. 
Dar nu e doar “grupă + public + lumini” — ci e: muzică + mortalitate + tradiţie mexicană. Filmul „M” conectează temele albumului (şi pierderea fondatorului Andy Fletcher) cu modul în care cultura mexicană abordează moartea şi memoria. 
Deci dacă te aştepţi doar la un playback live banal — gândeşte-te din nou. E mai mult decât atât: e o meditaţie pe beaturi de sintetizator.

                       Momentele „îmi dau fiori, dar vreau să sar în sus”

• Când publicul începe să cânte la unison „Enjoy the Silence” şi tu realizezi că eşti parte din ceva mai mare decât tine.

• Când imaginea trece de la Dave Gahan și Martin Gore pe scenă la cadre cu Mexicul în noapte, lumini, drumul spre moarte sau memoria (sau amândouă).

• Când „Memento Mori” devine mai mult decât titlu de album — devine deviză colectivă: „Hei, noi murim toţi într-o zi, dar până atunci hai să ne dăm în spectacol!”

• Şi momentul „aha” când îţi dai seama că dansul fanilor e ritual, scena e altar, sintetizatorul e incantaţie.

   

• Trupa încă are focul: după atâţia ani, încă fac stadionul să vibreze. Filmul o capturează cu o forţă rară.

• Ambiţia tematică: moarte, memoria, sărbătoarea, cultura mexicană — nu aruncată ca un accesoriu, ci integrată.

• Cinematografia & regia: mixul între concert-spectacol şi momente contemplative creează o tensiune bună

• Imaginează-ţi un public de zeci de mii de oameni, toţi cu telefoanele ridicate, în timp ce pe ecran apare un craniu stilizat şi litera „M” uriaşă… şi tu crezi pentru o clipă că eşti la o conferinţă motivaţională intitulată „Acceptă-ţi mortalitatea şi cumpără tricouri”.

• După ce ai sărit până la „Just Can’t Get Enough”, eşti brusc prins de o secvenţă de tip documentary: “reflecţie asupra efemerului”. Şi tu încă ai coatele ridicate în aer. Dualitatea asta (euforică + melancolică) e hilară în modul perfect.

• Cum trupa transmite energie brută, iar câteva cadre laterale o să-ţi arate drumul spre stadion, umbre, entuziasm, pre-show… practic e un film de concert dar şi un mini-thriller existenţial.

                                               Pentru cine e-aşa ceva?

• Pentru fanii Depeche Mode care au stat cu lacrimi la „Ghosts Again” şi acum vor să vadă cum arată lacrima colectivă în Mexic.

• Pentru oricine crede că muzica poate fi portal spre ceva mai mare decât entertainment – spre comunitate, memorie, viaţă + moarte.

• Pentru cineva care nu se teme să râdă în timp ce se gândeşte la sfârşitul inevitabil. Da, sună dubios, dar filmul face asta.

                                              Verdict fanatic cu zâmbet 

„Depeche Mode: M” e ca un cocktail de tequila: are bubuitura (concertul), are aroma amar-dulce (temele de mortalitate) şi după ce îl bei te gândeşti la viaţă… dar tot eşti gata să—hai—mai dai o rundă. Îţi plezneşte inima de bucurie, îţi trosneşte fiecare coardă vocală la intensitate maximă, şi apoi… bam — te trezeşti că-ţi reflectezi propria trecere prin timp.

   „Depeche Mode: M” e dovada că poți plânge în ritm de bas și râde în fața morții fără să pari depresiv, ci doar extraordinar de viu.

Challengers

🎾 „Challengers” – sau cum să servești dragoste, gelozie și mingi de foc emoțional pe același teren!

Dacă tenisul ar fi o telenovelă cu mingi de lux, transpirație artistică și Zendaya în rolul unei zeițe care controlează gravitația emoțională a tuturor bărbaților din jurul ei… atunci da, Challengers e exact asta.

Regizat de Luca Guadagnino (a.k.a. omul care face din fiecare privire o scenă de Oscar și din fiecare picătură de transpirație o metaforă despre viață), filmul ne servește un triunghi amoros mai tensionat decât un tie-break la Wimbledon:

Zendaya e Tashi, jucătoarea devenită antrenoare care pare că a citit manualul „Cum să flirtezi strategic și să distrugi psihologic doi bărbați cu un zâmbet”.

Mike Faist și Josh O’Connor sunt cei doi tenismeni care o iubesc, se urăsc, se admiră, se ceartă și probabil visează la același forehand.

Rezultatul? Un meci în care nu știi dacă să aplauzi loviturile de backhand sau replicile pasiv-agresive. Totul e plin de tensiune, transpirație și mingi aruncate… uneori pe teren, alteori în orgolii.

🎬 Puncte forte:

Montajul – atât de intens încât îți vine să te uiți cu o sticlă de apă și o ștergătoare de frunte.

Coloana sonoră semnată de Trent Reznor și Atticus Ross – practic sună ca anxietatea și adrenalina care dansează împreună.

🎾 Puncte slabe:

S-ar putea să te uiți la final și să exclami: „A câștigat cineva? Sau am pierdut toți emoțional?”

După film, s-ar putea să-ți vină să-ți cumperi o rachetă și să spui „nu, nu joc, doar mă uit dramatic în depărtare.”

💥 Verdict:

Un meci de tenis transformat într-o operă despre dorință, ambiție și relații toxice servite la fileu. Dacă ai vrut vreodată să vezi un threesome emoțional în slow motion, Challengers e pentru tine.

Scor final: 6-4, 7-5, DRAMĂ. 🎾🔥

Emilia Perez

Emilia Pérez”, filmul lui Jacques Audiard, este o lucrare ambiţioasă care transferă — cu toate nuanţele, contradicţiile şi riscurile aferente — problematica identităţii de gen, a emancipării feminine şi a căutării autenticităţii într-un cadru plin de violenţă, abuz, putere criminală şi muzică.

Protagonistul, Juan „Manitas” Del Monte, lider al unui cartel mexican, decide să facă pasul tranziţiei de gen, să devină Emilia Pérez. Cu ajutorul Ritei, o avocatată deziluzionată dar în acelaşi timp ambiţioasă, Manitas încearcă să iasă din viaţa de crimă, să-şi urmeze visul de a fi femeia care a simţit dintotdeauna că este. Alături de Emilia şi Rita, filmul urmăreşte şi viaţa lui Jessi (soţia lui Manitas) şi al altor femei care, în felurile lor, confruntă norme sociale, prejudecăţi, responsabilităţi familiale, repere morale.

---

Mesajul de emancipare feminină

1. Emanciparea ca proces radical
   Trecerea de la identitatea masculină la cea feminină a lui Manitas / Emilia nu este doar o schimbare identitară, ci una care zguduie structurile de putere — criminale, familiale, personale — în care protagonistul a existat. Filmul nu tratează tranziția ca pe o soluţie uşoară, ci ca pe un act de curaj, de risc, de ruptură. Este un apel la autenticitate: la a trăi aşa cum simţi, nu cum impun cei din jur sau rolurile pe care societatea le atribuie.

2. Solidaritatea feminină / intersecționalitatea femeii
   Nu este numai povestea unei identităţi trans; există un cadru de femei multiple: Rita, Jessi, Epifanía, şi altele. Fiecare are propria viaţă, propriile constrângeri: moral, profesional, familial. Filmul arată că eliberarea nu se trăiește doar în interior, ci într-o rețea de relaţii care pot susține sau opune rezistență. Rita, de exemplu, explorează ce înseamnă să lupţi pentru justiţie într-o lume în care valorile sunt compromisibile. Jessi îşi reevaluează locul în viaţa lui Emilia.  

3. Autenticitatea ca ideal, dar cu costuri
   Emilia Pérez nu este un film care simplifică traseul. Se vorbește de teama, de rușine, dar şi de durere (pentru cei afectați în jur): soție, copii, comunitate. Autenticitatea costă relații, siguranță, confort. Filmul nu idealizează tranziția, ci o plasează în contradicţie cu responsabilitățile sociale, cu violența, cu trecutul. Acest contrapunct dă forţă mesajului: nu este vorba de o simplă „autoactualizare”, ci de o reconstrucţie personală radicală, cu sacrificii.

4. Mesajul feminist incluziv și provocator
   Filmul provoacă delimitările tradiționale ale feminismului: ce înseamnă să fie femeie, cine spune ce e feminin, cine are acces la emancipare? În centrul lui stă o persoană trans, iar filmul propune că emanciparea feminină nu e un club exclusiv pentru cele social acceptate ca „femei de sex fizic feminin”. Acest tip de reprezentare este important într-o epocă în care identităţile trans rămân marginalizate. Dar filmul nu scapă de critici: unii consideră că pot apărea stereotipuri, exoticizare sau erori de reprezentare.  

---

Traitul autentic

În ce măsură filmul reuşeşte să transmită viaţa autentică, nu doar idealul?

• Muzica, dansul, spectacolul ca expresii ale sinelui
  „Emilia Pérez” este un musical, nu doar un film dramatic. Numerele muzicale, coregrafiile, interludiile artistice sunt folosite nu ca simplă ornamentaţie, ci ca spaţii în care personajele îşi exprimă adevărata identitate, dorinţele reprimate, revelaţiile. Acest lucru intensifică atmosfera de trăire autentică: nu numai prin vorbe, ci prin corp, ritm, sunet.  

• Confruntarea cu realitatea socială, cu stigmatizarea
  Filmul nu glisează într-o fantezie simplă; este obligat să arate reacţiile dure — frica, dispreţul, rezistenţa comunităţii. Acest lucru dă credibilitate trăirii autentice. Pentru Emilia, viaţa autentică nu înseamnă doar libertate interioară, ci și să te expui riscului de a fi judecat, agresat, dezmoștenit moral sau social.

• Zgomotul compromisului moral
  Personajul Ritei, de pildă, reflectă cum visul autentic se ciocneşte de realitatea compromisurilor (profesionale, personale) – cât de mult din ceea ce faci este dictat de responsabilitate, de teama consecinţelor, de normele exterioare. Filmul lasă decizii morale complicate, nu simplifică: adevărul, autenticitatea interioară îşi găsesc un drum, dar nu fără turbulenţe.

---

Critici / limite

• Există riscul ca filmul să pară, pentru unii, prea teatral, prea idealizat în momentele de musical – spaţiile acestea pot părea rupturi care scot spectatorul din logica realităţii cotidiene. Dacă autenticitatea ţine şi de verosimilitate, uneori performanţele artistice subliniază mai mult aspiraţia decât lupta zilnică.

• În privința reprezentării culturale: filmul a fost criticat în anumite părți ale Americii Latine pentru stereotipuri, pentru accent pe elemente dramatice exotice, pentru lipsa unor fețe autohtone în anumite roluri. Astfel, mesajul emancipării poate părea pentru unii de spectacol, mai degrabă decât una care pătrunde cu empatie reală în experienţele locale. 

• De asemenea, libertatea autentică implică și autonomia decizională: filmul încearcă, dar nu poate să elimine total imposibilitatea unor factori externi (LEGE, instituţii, prejudecăţi) care influențează procesul. Nu toate relațiile se rezolvă, nu toate traumele se închid.

---

Concluzie

„Emilia Pérez” este un film important din punct de vedere al mesajului de emancipare feminină şi al trăirii autentice pentru că:

• îndrăznește să aducă în prim-plan tranziția de gen în contextul violenței şi al puterii criminale,

• arată conflictul profund dintre identitatea interioară şi constrângerile sociale,

• construiește personaje feminine complexe, care nu sunt doar victime, ci agenți ai propriei transformări,

• folosește arta (muzica, dansul) ca limbaj al autenticităţii.

Totuși, filmul nu este perfect şi mesajul lui nu este simplu: este asumat lucid, cu imperfecţiuni, cu zone de disconfort, ceea ce îi dă credibilitate. Pentru spectator, „Emilia Pérez” nu e doar o poveste de realizare a idealului personal, ci o invitaţie de reflecţie: ce înseamnă să fii autentic în relațiile tale, în fața familiei, comunității şi în raport cu propriile convingeri. 

Parthenope

„Parthenope” nu este doar un film, ci o elegie vizuală dedicată feminității, memoriei și rezonanței interioare a mitului transpus în carne și spirit. Personajul central, Parthenope, își poartă numele ca pe o chemare arhaică, desprinsă din legenda sirenei napolitane, iar regizorul o învestește cu o forță lirică ce transcende simpla narațiune biografică.

Epopeea feminină a Parthenope nu se desfășoară în registrele convenționale ale eroismului, ci în delicatele nuanțe ale devenirii: o tânără care se confruntă cu neliniștea propriei identități, cu dorul de sine și cu imposibilitatea de a se lăsa în întregime prinsă de lume. Privirea camerei surprinde corpul și chipul ei ca pe niște teritorii fragile, expuse luminii, mării și trecerii timpului.

Cronica vieții ei nu are puncte fixe, ci valuri. Trecerea prin iubire, pierdere, înstrăinare și regăsire este mai degrabă un dans al memoriei decât o înșiruire de fapte. Filmul contemplă mai mult decât povestește, se lasă purtat de vibrația tăcută a prezenței feminine, de acel mister care face ca Parthenope să fie în același timp un personaj și o metaforă.

De fapt, epopeea ei este una a privirii: felul în care își privește lumea, și felul în care lumea o privește pe ea. Prin această oglindire reciprocă se dezvăluie fragilitatea și puterea unei femei care refuză să fie redusă la un simplu rol. În Parthenope, feminitatea devine un teritoriu de rezistență și poezie, o artă a supraviețuirii în mijlocul melancoliei.

Ratacirile ei erotice nu sunt scandaloase, ci mai degrabă inițiatice. În fiecare experiență amoroasă, Parthenope caută un sens care să depășească simpla carnalitate; și totuși, sensul se destramă de fiecare dată, ca un vis dimineața. Iubirile ei au intensitatea fulgerului, dar se sting rapid, lăsând în urmă o melancolie aproape metafizică. Erotismul devine astfel o cale a rătăcirii, o formă de cunoaștere indirectă, prin eșec și repetată dezamăgire.

Sorrentino filmează aceste rătăciri cu un amestec de reverență și ironie, plasându-le în Napoli, orașul mitic unde mitul sirenei Parthenope supraviețuiește sub forma ruinelor și legendelor. Femeia-personaj este, așadar, un ecou al sirenei: fascinantă, imposibil de cucerit pe deplin, sortită unei singurătăți paradoxale în mijlocul adorației.

Cronica acestei epopei feminine nu este, în fond, o poveste de împlinire, ci una de căutare continuă. Parthenope se construiește pe sine din eșecuri erotice și din clipe de grație trecătoare. Dacă există o victorie, ea stă în contemplarea propriei libertăți, în refuzul de a fi închisă într-o definiție simplă: nici muze, nici amantă, nici eroina clasică. Este toate acestea la un loc și, în același timp, altceva – o prezență ce trece prin lume ca o întrebare deschisă.

In final, Parthenope devine o meditație asupra fragilității dorinței și asupra forței paradoxale a feminității: mereu căutată, niciodată cucerită, mereu rătăcitoare, dar în această rătăcire găsindu-și tocmai autenticitatea.

Astfel, filmul nu propune un final, ci o vibrație continuă — o epopee fără eroi triumfători, ci cu o eroină care își trăiește existența ca pe o mare nesfârșită, în care valurile contemplative aduc mereu alte sensuri. „Parthenope” e mai puțin despre a învinge și mai mult despre a fi, despre a lăsa misterul feminin să respire în ritmul etern al mării.