M

Pune centura, draga cititorule - pentru că ne aruncăm într-o plimbare nebună, plină de sintetizatoare, cranii stilizate, citate din cultura mexicana şi un strop de melancolie cosmică. Filmul Depeche Mode: M nu e doar un simplu concert-documentar, ci o experienţă de tip „te facem să dansezi, să meditezi şi să te uiţi în gol, toate în acelaşi timp”.

Regizat de Fernando Frías de la Parra, filmul surprinde trei concerte sold-out ale trupei Depeche Mode pe stadionul Foro Sol din Ciudad de México, în toamna 2023, parte din turneul care susţine albumul Memento Mori. 
Dar nu e doar despre “trupă + public + lumini” — ci despre: muzică + mortalitate + tradiţie mexicană. Filmul „M” conectează temele albumului (şi pierderea fondatorului Andy Fletcher) cu modul în care cultura mexicană abordează moartea şi memoria. 
Deci dacă te aştepţi doar la un playback live banal — gândeşte-te din nou. E mai mult decât atât: e o meditaţie pe beaturi de sintetizator.

                       Momentele „îmi dau fiori si vreau să sar în sus”

• Când publicul începe să cânte la unison „Enjoy the Silence” şi tu realizezi că eşti parte din ceva mai mare decât tine.

• Când imaginea trece de la Dave Gahan și Martin Gore pe scenă la cadre cu Mexicul în noapte, lumini, drumul spre moarte sau memoria (sau amândouă).

• Când „Memento Mori” devine mai mult decât titlu de album — devine deviză colectivă: „Hei, noi murim toţi într-o zi, dar până atunci hai să ne dăm în spectacol!”

• Şi momentul „aha” când îţi dai seama că dansul fanilor e ritual, scena e altar, sintetizatorul e incantaţie.

   

• Trupa încă are foc, inca are suflet, inca transmite emotie: după atâţia ani, încă face stadionul să vibreze. Filmul capturează acest lucru cu o forţă rară.

• Ambiţia tematică: moarte, memoria, sărbătoarea, cultura mexicană — nu aruncată ca un accesoriu, ci integrată.

• Cinematografia & regia: mixul între concert-spectacol şi momente contemplative creează o tensiune bună

• Imaginează-ţi un public de zeci de mii de oameni, toţi cu telefoanele ridicate, în timp ce pe ecran apare un craniu stilizat şi litera „M” uriaşă… şi tu crezi pentru o clipă că eşti la o conferinţă motivaţională intitulată „Acceptă-ţi mortalitatea şi cumpără tricouri”.

• După ce ai sărit până la „Just Can’t Get Enough”, eşti brusc prins de o secvenţă de tip documentary: “reflecţie asupra efemerului”. Şi tu încă ai coatele ridicate în aer. Dualitatea asta (euforică + melancolică) e hilară în modul perfect.

• Cum trupa transmite energie brută, iar câteva cadre laterale o să-ţi arate drumul spre stadion, umbre, entuziasm, pre-show… practic e un film de concert dar şi un mini-thriller existenţial.

                                               Pentru cine e-aşa ceva?

• Pentru fanii Depeche Mode care au stat cu lacrimi la „Ghosts Again” şi acum vor să vadă cum arată lacrima colectivă în Mexic.

• Pentru oricine crede că muzica poate fi portal spre ceva mai mare decât entertainment – spre comunitate, memorie, viaţă + moarte.

• Pentru cineva care nu se teme să râdă în timp ce se gândeşte la sfârşitul inevitabil. Da, sună dubios, dar filmul face asta.

                                              Verdict fanatic cu zâmbet 

„Depeche Mode: M” e ca un cocktail de tequila: are bubuitura (concertul), are aroma amar-dulce (temele de mortalitate) şi după ce îl bei te gândeşti la viaţă… dar tot eşti gata să—hai—mai dai o rundă. Îţi plezneşte inima de bucurie, îţi trosneşte fiecare coardă vocală la intensitate maximă, şi apoi… bam — te trezeşti că-ţi reflectezi propria trecere prin timp.

   „Depeche Mode: M” e dovada că poți plânge în ritm de bas și râde în fața morții fără să pari depresiv, ci doar extraordinar de viu.