„Jay Kelly” e genul de film care începe cu un personaj convins că deadline-ul e mai important decât ziua de naștere a copilului și se termină cu aceeași persoană descoperind, șocat, că familia nu are buton de „pause”. Jay e workaholicul clasic: cafea în venă, telefon lipit de mână și o relație emoțională profundă cu laptopul. Dacă ar putea, și-ar boteza copilul „PowerPoint”.
Tema mare și lată a filmului este duelul etern: familie vs. carieră. Cariera vine cu promisiuni frumoase – bani, validare, birou cu vedere (spre alte birouri). Familia vine cu haos, zgomot, întrebări existențiale de tipul „tati, de ce nu vii acasă?” și mâncare reîncălzită. Filmul ne arată că, surpriză!, succesul profesional nu te îmbrățișează seara și nici nu te întreabă cum ți-a fost ziua. În schimb, șeful te sună la 22:47 „doar pentru un mic update”.
Partea funny e că Jay învață lecția exact așa cum învățăm toți: prea târziu, după o serie de decizii proaste, un discurs emoționant și o scenă în care plouă (pentru că ploaia rezolvă tot). Mesajul filmului e clar și simpatic ambalat: cariera e importantă, dar familia e singurul „job” de la care nu-ți poți da demisia fără să-ți pară rău.
Concluzie: „Jay Kelly” nu reinventează roata, dar o face să scârțâie amuzant. Râzi, oftezi și poate îți închizi laptopul cu 10 minute mai devreme. Sau măcar te gândești la asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu